„Să-i vedem așa cum sunt: ​​drumul de la copilul rănit la părintele conștient”

Nimeni nu este perfect, iar, indiferent cât ne-am strădui, uneori tot reusim să ne rănim copiii într-un fel sau altul. De cele mai multe ori, în momentele în care ne pierdem răbdarea cu propriii noștri copii sau atunci când ne simțim copleșiți emoțional, nu reacționează adultul prezent, ci copilul nostru interior – acel copil speriat, cu emoții neprocesate, neînțelese și neintegrate. El reacționează dintr-un spațiu vechi, coplesit de, teama, rușine, abandon sau vinovăție.

Este esențial să recunoaștem prezența acestui copil interior în viața noastră de zi cu zi. Să ne oprim, să respirăm și să nu întrebăm: Cine răspunde acum? Adultul din mine sau copilul care a învățat sa isi inhibe emotiile, să tacă, pentru ca nu a avut voie sa se exprime, de teama ca nu va fi iubit?

Când ne conectăm cu el, când îl privim cu înțelegere și nu cu critică, începe vindecarea. Poate că nimeni nu l-a ținut în brațe atunci, dar acum îl putem ține noi. Îl putem asculta, îi putem da voce.

„Îți e frică. Ți-e dor de siguranță. Ai nevoie de cineva care să-ți spună bun, chiar dacă ai greșit, nu mai ești singur.”

Începem, astfel să rupem cercul traumelor, interpretandu-le si integrindu-le, astfel incat sa nu mai doara și cream un spațiu afectiv în care iubirea este liberă, iar copilăria poate fi trăită în siguranță, așa cum ar fi trebuit să fie dintotdeauna.

Integrarea si intelegerea evenimentelor din copilarie e este benefica nu doar pentru noi, ci și pentru relațiile noastre, de cuplu, dar si cele cu copiii. Atunci când adultul conștient, prezent, îmbrățișează copilul interior, nu mai cere copilului sau (cel pe care îl crește) să împlinească ceea ce nu a primit el.

Pentru a oferi această pace interioară, este esențial să ne înțelegem pe noi înșine.

Să ne acordăm timp să reflectăm la propria copilărie, să ne întrebăm ce ne-a lipsit, ce am primit în schimb, ce mesaje ne-au modelat și, uneori, ne-au rănit. Cum ni se vorbea? Ce ni se cerea? Cum ne simțeam atunci? Ce spunea corpul nostru când eram certați, neînțeleși sau abandonați emoțional?

Poate că aceste răspunsuri nu vin ușor, poate că doare să privim înapoi, dar e singura cale prin care putem rupe lanțul durerii transmise din generație în generație.

Putem încerca să purtăm aceste conversații cu parintii, cu rude, nu pentru a-i acuza, nu pentru a le cere ceva ce poate nu mai pot oferi, ci pentru a da glas durerii de atunci, pentru a o recunoaște, pentru a nu o mai duce cu noi în tăcere. Dacă acest dialog nu este posibil, atunci putem lucra cu noi înșine, cu un terapeut sau cu oamenii în care avem încredere.

Pe mine m-a ajutat să mă întorc la copilăria mea prin lucruri simple: să privesc fotografii vechi, să ascult melodiile copilăriei, să vorbesc cu mama, cu tata despre acele vremuri, să împărtășesc cu soțul meu amintiri și emotii nespuse. Uneori simt nevoia să îmi spun cu voce tare ceea ce nimeni nu mi-a spus atunci:

Nu era vina mea. Eram doar un copil. Nu meritam acele momente grele. Emoțiile părinților mei nu erau responsabilitatea mea. Sunt valoroasa, demna de iubire, chiar și atunci când greșesc.

Mă aud rostind aceste cuvinte și cred în ele, să simt adevărul în fiecare colț al sufletului meu.

Este un drum lung și uneori dureros, dar cu fiecare pas am devenit mai conștienta, mai prezenta, mai capabila să mă raportez la copilul meu ca un adult echilibrat, nu ca un copil rănit care caută, la rândul său, să crească alt copil.

Am invățat să fiu răbdătoare, curioasa, empatica – să ii ofer ceea ce mi-ar fi plăcut să primesc. Nu perfecțiune, ci iubire autentică și acceptăre necondiționată.

Sunt aici pentru tine si nu este necesar sa faci nimic pentru primi iubirea mea!

Avand o atitudine pozitiva fata de noi, avand o stima de sine pozitiva, acceptandu-ne, iubirea pe care le-o oferim copiilor, este de cea mai inalta calitate si astfel, vom reusi, să-i vedem și să-i acceptăm așa cum sunt, dincolo de așteptările noastre, dincolo de proiecțiile noastre, dincolo de bagajul moștenit de părinții și bunicii noștri. Ei nu sunt extensia noastră, nu sunt datori să ne împlinească visurile sau să vindece rănile trecutului nostru.

Sunt ființe unice, separate, cu drumul lor propriu.